a durut

-mi-e scârbă de tine.

-de ce? ce am făcut?

-nimic. asta e problema. nu ai făcut nimic. tu doar ai stat şi m-ai privit murind.

-murind?! dar eşti în viaţă!

-fizic, da, sunt. dar nimic mai mult.

-dar cum? cum adică? nu înţeleg.

-nu ştiai că indiferenţa doare?

-poftim?!

-indiferenţa doare.

-şi ce legăt... glumeşti?

-tot timpul faci asta. niciodată nu iei în serios ceea ce îţi spun. tot timpul găseşti înţelesuri numai de tine gândite, pentru orice spun.

-eşti o figuurăă...

-vezi ce spuneam?

-dar spui lucruri penibile...

-e penibil să spun că indiferenţa doare?

-nu..dar sună jenant când o spui...

s e c r e t

Your secret from Jean-Sebastien Monzani on Vimeo.

part III: Amélie et Paul

După câteva ore în care a privit pe fereastră, Amelie scoate o revistă îndoită, cumpărată de la un chioşc din gară. Este veche de 3 luni. După primele pagini, se plictiseşte şi o pune în geantă. Mai are o oră şi 20 de minute până ajunge în Bucureşti de unde va lua alt tren. Alte câteva ore de privit pe fereastră şi de povestit cu oameni necunoscuţi. Alt tren. Altă lume. Aceleaşi gânduri. Al doilea tren o va duce până la Budapesta. De acolo va porni spre Bretagne cu TGV. Acolo o va aştepta el. Se vor revedea în sfârşit. A trecut atât de mult timp... Nu s-au văzut demult, dar totuşi speră că totul va fi la fel ca înainte.

Coboară din tren în Bretagne. Îl caută din priviri în mulţimea nerăbdătoare. Atunci vede o mână ridicată. Era el. Îmbrăcat cu nişte jeanşi decoloraţi , un tricou alb , o vestă neagra, iar în picioare avea tenişii lui Converse albaştrii.
Se îndreaptă cu paşi repezi spre el. Zâmbetul lui larg îi aminteşte de zielele însorite pe care obişnuiau să le petreacă împreună în grădina mare a casei. Paşii ei iuţi se transformă treptat într-o uşoară alergare. El deschide braţele ca pentru a îmbrăţişa un uriaş, dar mâinile lui cuprind doar trupul ei mic.
-Amelie! Bienvenue!
-Pierre! Merci!

part II: Amélie et Paul

Soarele îi încălzeşte faţă rotundă. Ceasul sună deja de mai bine de un minut. Se chinuie să îşi deschidă ochii, dar pare imposibil. Face un efort supraomenesc şi îi deschide. E oră 6:26 deja. Se ridica alene şi se îndreapta spre bucătărie târându-şi picioarele pe parchetul care încă mai păstra ceva din strălucirea de odinioară. Pune două felii de pâine în prăjitorul de pâine Philips şi se întoarce în cameră, unde se schimbă. După ce mănâncă, se încălţă cu papucii lui tociţi, îşi ia geanta şi porneşte spre şcoală. Ajuns în maşină porneşte radioul. Vocea pătrunzătoare a lui Tom Jones umple maşină.

She's a Lady. Whoa whoa whoa, she's a Lady
Talkin' about that little Lady, and the Lady is mine.

Era melodia ei preferată. A Ameliei. Se gândea din nou la ea. Nu ar fi trebuit să o lase să plece. Dar o iubea prea mult ca să nu îi facă pe plac. Dacă ăsta era visul ei, era gata să facă orice pentru a-l împlini.

Paul opreşte maşina în faţa cafenelei Starbucks de unde îşi cumpără o cafea neagră cu două cuburi de zahăr brun. Mirosul de cafea învăluie maşina. Ajuns la şcoală, intră în sala profesorală, ia catalogul clasei a IX-a D şi porneşte spre clasă. Pentru el este a 19-a primă zi de şcoală. Predă engleză la un liceu public, cu profesori blazaţi, demoralizaţi de un sistem mucegăit şi elevi împărţiţi în două mari grupe: cei care vin la şcoală pentru că vor şi cei care vin la şcoală pentru că "trebuie”. După prima oră, ajuns din nou în sala profesorală pune catalogul la loc, găseşte un scaun şi se aşează.

-Profesore! spune un bătrân pe jumătate chel. Ce mai face Amelie? E bine?

-Da. E bine. Cred... Apoi se ridică şi pleacă.

Afară a început să plouă. Nu contează. Îi place ploaia. Se urcă în maşină şi porneşte spre casă. Ajuns, începe să corecteze un teanc mic de teste iniţiale. La televizor rulează în surdină filmul preferat al Ameliei. Paul pune testele deoparte, apucă telefonul şi formează numărul ei. "Aţi accesat căsuţă vo...”

part I: Amélie et Paul

Drumul era lung şi obositor. Trenul se mişca anevoie prin căldura insuportabilă a lunii iulie. Guma pe care o mesteca Amélie de când pornise de acasă nu mai avea gust. Părea doar o bucată de plastic moale. Geamul era deschis, iar aerul pătrundea cu nesaţ în compartimentul trenului mult prea vechi pentru o distanţă atât de mare, dar scaunele murdare erau totuşi comode.

Pornise cu scopul de a experimenta lucruri noi. Dar mersul cu trenul nu era nou pentru ea. Mirosul vagonului îi inunda nările pentru a miia oară, dar ea însă nu se obişnuise cu el.

Era totuşi nou pentru ea să călătorească singură. Bineînţeles că Paul nu fusese de acord ca ea să plece atât de departe singură. Dar s-au certat de prea multe ori pe tema asta şi era mult prea obosit de la munca istovitoare ca să se mai împotrivească şi de data asta. Aşa că o conduse leneş la gară şi o sărută profund înainte de plecare.

-Ai grijă! îi spuse.

Normal că va avea, doar nu era prima dată când mergea cu trenul. Ştia ce are de făcut. Trenul a venit, iar ea s-a urcat vioaie. L-a sărutat încă o dată scurt de pe scările înalte ale trenului şi a dispărut după perdelele bej ale compartimentelor. A reapărut la următorul geam, apoi a deschis o uşă şi a intrat. De atunci nu mai auzise nimic de ea. Trebuia să ajungă demult.

minte-mă frumos

-de ce nu mi-ai spus?

-ştiam că nu eşti de acord.

-mda... mersi pentru încredere.

-dar am încredere în tine. dacă nu aveam nu îţi spuneam nici acum, nu?

-daca aveai atâta încredere îmi spuneai de la început.

-dar ţi-am spus că o să o fac şi ai spus că nu mă ajuţi.

-nu credeam că vorbeşti serios.

-nu credeam că o să ne certăm dintr-atât. nu vreau să ne certăm.

-aşa. minte-mă. mă duc să mă închid în lumea mea. şi te rog. lasă-mă acolo. acolo nu există minciuni şi ascunzişuri. acolo toţi mă iubesc şi soarele nu apune.

ce-mi doream

-parcă asta îţi doreai...

-ştiu...

-ce are el şi eu nu am?

-nu ştiu.

-şi atunci de ce pe el îl placi şi pe mine nu?

-nu ştiu. poate că... poate că... îmi inspiră altceva...

-dar eu? eu ce îţi inspir?

-tu... siguranţă oarecum...

-şi el?

-el...el e genul care este şi cel mai bun prieten.

-şi eu pot fi un bun prieten.

-da. dar tu nu eşti el.

-şi el nu e eu.

-mda. asta e adevărat.

-deci? cum rămâne cu noi?

-mai vedem.

-asta ai spus şi când ne-am cunoscut şi uite unde am ajuns.

-ai o ţigară?

-nu.

suflete în sticluţe

-ce faci?

-caut.

-ce cauţi?

-o sticluţă veche.

-cum arată? te ajut să o cauţi.

-nu poţi. nimeni nu poate.

-tu poţi?

-da.

-şi o găseşti?

-o caut.

-şi ce e în ea?

-sufletul lui. l-am răpit săptămâna trecută.

-şi el nu şi-a dat seama?

-nu. el stă acum şi admiră o plajă.

-e la mare?

-nu. e în lumea lui. acolo nu are nevoie de suflet. dar acum vrea să revină şi nu poate. trebuie să îi duc înapoi sufletul. trebuie să plec în lumea lui. îţi las ţie sufletul meu. ai grijă de el.

delirezi, draga mea

-proasto! ai stricat tot!

-poftim? dar nu am făcut nimic!

-ba da. aproape că uitasem, dar apoi ai venit tu cu toate poveştile tale şi ai răscolit tot. parcă nu era destul cât m-am frământat la început. a trebuit să vi tu să pui paie pe foc. să răsuceşti cuţitul în rană şi să pui sare pe ea. merci mult! nu ştiam de ce dorm atât de bine noaptea...

-dar am crezut că te interesează...

-să mă intereseze?!crezi că mă interesează cineva care nu ştie să se comporte cu o fată? chiar credeai că mă interesează ce face? era mort şi îngropat până să vi tu.

-şi acum nu mai e?

-nu. şi toate astea "datorita” ţie. bravo! ai reuşit ce ţi-ai propus!

-şi ce mi-am propus?

-fi serioasă! crezi că nu mi-am dat seama de toate jocurile tale perverse?

-jocuri perverse?! delirezi draga mea!

-termină! toţi ne-am dat seama ce faci! poţi să îţi dai masca jos. s-a terminat.

-ba nu. nu s-a terminat. niciodată nu se va termina. nu îmi pot da jos masca.

-de ce nu?

-s-a lipit.

-vezi ce se întâmplă dacă joci prea mult un rol care nu îţi aparţine? care nu ţi se potriveşte? te modelezi tu după el.

-dacă nu îl poţi duce pe Mohamed la munte duci muntele la Mohamed.

-mda. cam aşa ceva.

ocean

-ai venit.

-da. am venit.

-eşti diferit.

-nu mă cunoşti.

-nici tu.

-nu-i adevărat. eu te cunosc.

-crezi sau şti?

-ştiu. şi tu şti asta.

-ei bine, ce culoare prefer?

-albastru.

-roşu. vezi ce puţin mă cunoşti?

-dar ştiu chestii mai importante decât asta.

-da. dar nu şti lucruri banale ca mâncarea sau culoarea preferata.

-astea nu sunt importante. sunt nişte picături într-un ocean.

-da. dar întreg oceanul este format din picături, nu?

ordine

-Ce faci acolo?

-Ordine.

-Ordine? Unde?

-E doar un dulap vechi. Vreau să arunc lucrurile de care nu mai am nevoie.

-Şi de ce nu mai ai nevoie?

-De multe. De ignoranţă. De teamă. De ruşine. O, era să uit. De iubire. Iubirea ce ţi-o port mai ales. De asta chiar nu mai am nevoie.

-Mă iubeşti? Nu mi-am dat seama.

-Îţi dai seama ce puţin mă cunoşti.

-A fost prea puţin timp.

-2 luni e prea puţin ca să observi asta? Ce naiv eşti.

-Mda. Poate.

magazin de sentimente

Mă uit în urmă la clipele acelea fumoase. La serile când stăteam amândoi povestind, râzând. În special povestind. Da. Când încă mai vorbeam. Acum nu o mai facem. Eram sigură că aşa o să se întâmple. Dar tu mi-ai promis că nu se va întâmplă asta. Uite că s-a întâmplat. Da. Plâng. Plâng pentru că am ţinut la tine, iar ţie nu ţi-a păsat deloc.
Îmi amintesc cum stăteam până târziu. Când eram amândoi, pierdeam noţiunea timpului şi a spaţiului. Atunci eram doar noi, într-un loc unde nu există timp. Ce bine era. Încă mai simt mirosul tău. Miroseai a caramel. Când intrai, simţeam acei fluturi în stomac, apoi începeam să tremur. La început am crezut că e frig, dar până şi tu care erai aşa de călduros erai în tricou.
Îmi amintesc camera întunecoasă, cu geamuri groase. Pijamaua mea cu pantera roz, pijamaua ta maro cu alb. Stăteam amâdoi, cu câte un pahar de lapte cald în faţă. Aburii fierbinţi care ieşeau din pahare răspândeau un miros puternic de lapte, care se amesteca cu mirosul tău de caramel. Şi stăteam aşa amâdoi, în pijamale, cu paharele în faţă, ochelarii aburiţi, ca doi copii. Apoi venea mama. Căpcăunul cel rău care ne alunga. Eu plecam, iar tu rămâneai cu paharul în faţă aşteptând. Laptele se răcea, rămânea doar mirosul tău, iar ochelarii nu mai erau aburiţi. A doua zi o luam de la capăt, până într-o zi, când tu nu ai mai venit.
Te-am aşteptat toată după-amiaza. Apoi a venit căpcăunul şi a trebuit să plec din nou. A treia zi iar am aşteptat, dar tu tot nu ai venit. Laptele se terminase deja de mult, dar cutia era încă în frigiderul vechi. Credeam că dacă o să o vezi acolo vei veni. Aveam paharele pregătite. Apoi am crezut că ştiai că cutia e goală, aşa că m-am dus şi am cumpărat alta. Dar tu tot nu ai venit. După câteva zile am renunţat. Cel puţin aşa credeam. Mi-am spus că ea cumpără lapte mai bun, dar nu cumpăra deloc.
Atunci am revenit în lumea reală. Am înţeles totul. Era doar un joc de-al tău. Unul dintre jocurile tale sadice, care are ca personaje oameni reali. Am fost doar o piesă. Nu am jucat bine şi am fost dată afară. Dar nu am jucat bine pentru că am niemeni nu mi-a spus regulile. Ba mai mult. Nimeni nu mi-a spus că e un joc. Un joc în care miză erau totuşi sentimentle mele. Am pierdut. Nu mai am sentimente. Le-ai câştigat pe toate. Foarte bine. Ţi le dăruiesc. În lumea asta nu am ce face cu ele. Pastraza-le tu. Poate într-o zi, îţi vei deschide un magazin. Un magazin cu sentimente.

Lost Generation

click

plictisitoare vs. laş

-trebuia să îmi dau seama că ce?

-că nu vreau nimic serios.

-asta ştiam. dar puteai măcar să îmi spui când s-a terminat, nu? meritam măcar atât.

-faptul că nu am răspuns nu a fost de ajuns?

-faptul că nu ai răspuns înseamnă că ceva s-a întâmplat. trebuia să ghicesc ce? îmi pare rău că nu sunt ghicitoare.

-nu trebuie să fi ghicitoare că să îţi dai seamă de ceva atât de evident.

-problemă e că nu a fost evident.

-mă plictiseşti.

-eşti laş.

-eu pot.

-şi ce te face să crezi că eu nu pot fi şi amuzantă?

-ha ha...

-vezi? deja te-am făcut să râzi...

călătorie în trecut part III

Când s-a trezit se afla din nou pe bancheta din spate a maşinii. Şi-a privit mâinile. Şi-a privit picioarele. Nu mai erau ale unei copile de 6 ani. A privit în faţă. Nu era în grădină bunicilor. Şi-a amintit că au murit în ziua în care bunica a terminat de cusut utima ei păpuşă. În faţă era mama şi tata. Atunci şi-a dat seama că a visat. Ce a visat a fost de fapt amintirea ultimei vacanţe petrecute cu bunicii. Încerca de mult să uite, dar visul acesta nu o lăsa. Aşa că, pentru a uita măcar pentru un moment, şi-a mutat privirea pe geam. Maşina nu mai stătea. Pornise de mult. Şi-a dat seama după peisaj. Lanul de grâu nu mai era. Era înlocuit de un loc deschis, necultivat. La marginea lui era un tei. Semăna cu teiul din faţa casei bunicilor. A început să plângă.

călătorie în trecut part II

Cerul albastru o orbea aşa că a fost nevoită să îşi plec privirea. Avea picioarele unei copile de 6 ani. S-a uitat repede la mâini şi a observat că şi mâinile îi erau întinerite. A căutat să se privească într-o oglindă şi a recunoscut grădina şi livada bunicilor. Strugurii i-au inundat nările cu mireasma lor densă pe care aproape o putea atinge. Iarba verde şi grasă îi gâdila călcâiele mici. Bunica făcea de mâncare în bucătăria veche de vară pe care bunicul a construit-o în tinereţe. Acum erau amândoi bătrâni, iar timpul a săpat văi adaci pe faţă lor. Oamenilor le place să le numească riduri. Ea le spune paşii timpului.

Bunicul a văzut-o şi s-a oprit din săpat. A strigat-o bucuros deschizându-şi braţele pentru a o îmbrăţişa. Atunci fericită a fugit la el. L-a îmbrăţişat cât a putut de tare. A dorit că această îmbrăţişare să nu se mai termine niciodată. Dar bunica a venit în grabă şi ea să o îmbrăţişeze şi i-a distrus planurile. Îmbrăţişarea bunicii era mai uşoară, mai grijulie. Întotdeauna bunica a fost mai atentă cu ea.

După ce i-a îmbrăţişat, au condus-o în bucătărie unde a văzut ce gătea bunica atât de atentă. Dulceaţă de căpşuni. Era preferata ei. I-au spus că a trecut mama ei pe acolo cât a fost plecată şi că a lăsat un bilet pentru ea, pe pat. A plecat grăbită să îl citească. În drum spre cameră a dat de vechea ei prietenă. Pisicuţa pe care a botezat-o Cathy. A zăbovit jucându-se cu ea până când a venit bunica să îi spună că e vremea prânzului. După ce a intrat înapoi în bucătărie a ridicat privirea din nou la cer. De data asta nu a mai fost nevoită să îşi plece privirea, deoarece soarele era pitit după un nor alb de puf. Cerul era acum brăzdat de nori. Dar bunica nu a lăsat-o să admire în continuare cerul pentru că mâncarea era de mult în farfurie şi nu aştepta caldă până la venirea ei, aşa că a plecat să manace.

După ce a terminat a ieşit din nou să admire cerul, dar ceva i-a atras atenţia. Bunica a uitat ceva pe băncuţa unde obişnuia ea să se joace. S-a apropiat să vadă ce este. De la depărtare părea doar o grămadă de cârpe vechi. A crezut că sunt cârpe de bucătărie. Dar când a ajuns mai aproape şi-a dat seama ce era. Bunica cosea o păpuşă nouă. A luat-o în braţe şi a stans-o tare. Dar un ac i-a intrat în mână. Mirosul de sânge i-a invadat nasul şi a leşinat.

va urma...

călătorie în trecut

E amiază deja. Trec pe lângă un lan de grâu. E uscat de la arşiţa neîndurătoare care loveşte fiecare spic de grâu cu cruzimea unui ucigaş însetat de sânge. Însetat..ce cuvânt nepotrivit de a denumi arşiţa. Ea, care nu lasă nici un strop de apă pământului, la fel cum un om bea un pahar de apă în deşert. Ea, însetată?
Maşina goneşte nebuneşte pe şosea şi şi-ar fi dorit să fi ales bicicleta în schimbul acestei maşini. Să vadă fiecare mac înecat în oceanul de grâu, fiecare iepure care fuge la cel mai mic zgomot.
E atât de frumos să călătoreşti. Dar nu aşa cum o fac oamenii mai nou. Stând posaci în maşină şi aşteptând să ajungă la destinaţie. Aşa se pierde farmecul călătoriei. Unde e magia trenului, a bicicletei dacă tu nu vezi nimic altceva decât negrul drumurilor şi dacă nu faci altceva decât să numeri gropile peste care dă maşina zguduindu-te ca un cal atunci când îl călăreşti?
Se opresc. La câteva maşini distanţă un bărbat solid, cu hainele pline de sânge, stă în mijlocul şoselei cu un câine în braţe. Sângele de pe hainele bărbatului este al câinelui aflat în pragul morţii. Mirosul de rugină al sângelui se simte până la ei. I se face rău şi alunecă într-un somn liniştit.

va urma...

minciuni

-când pleci? vreau să am patul înapoi odată.

-când nu o să mă mai vezi înseamnă că am plecat.

-nici acum nu te văd.

-înseamnă că am plecat.

-unde?

-într-un loc în care sunt dorită. un loc în care sunt iubită cu adevărat.

-vrei să zici că eu nu te iubesc?

-da. asta vreau să zic.

-de unde şti?

-mi-ai demonstrat în ultimele zile. am înţeles. acum eşti liber. du-te şi distrează-te în lumea ta. eu o am pe a mea. iar lumea mea este prea diferită de a ta. în lumea ta nu pot respira. minciunile au format un colier pe care îl poartă toată lumea. iar perlele lui mă sufocă.

vis

-tu ce vise ai?

-păi nu ştiu...

-haide! cu toţi avem un vis măcar.

-nu ştiu... visez să am o familie, bani, casă mare, o maşina scumpă...

-hmmm... doar lucruri materiale...

-dar tu ? tu ce îţi doreşti ?

-eu...? îmi doresc să am curajul să devin ceea ce sunt şi să fac un safari. acolo, să dorm afară, să fug pe dune... am auzit că simţi că zbori...

-şi ce eşti tu cu adevarat ?

-nu ştiu..tocmai de aia vreau să aflu...

-mie mi-e frică de ceea ce sunt cu adevărat.

-dar ce eşti tu cu adevarat ?

-un criminal. omor suflete mincinoase.

cuvinte

-eşti bine?

-da. sunt bine. pansamentul de cuvinte pe care mi l-ai pus a funcţionat.

-ai avea nevoie de o cură.

-o cură cu cuvinte?

-da. o cură. am făcut şi eu una odată.

-şi doare?

-da. uneori doare. când sunt pansamente de adevăr. alea dor uneori.

There are two of us

-unde eşti?

-aici. lângă tine. nu mă vezi?

-nu.

-asta pentru că nu mai ţi la mine.

-dar tu ţi la mine?

-păi eu te văd, nu?

-mda...

-păcat. ar fi putut ieşi ceva frumos.

-dar a fost frumos.

-da. a fost. dar tu vei uita mult prea repede toate astea. acum plec. vine ea şi eu nu îmi mai am rostul. ne vedem când pleacă.

[linişte]

-bună.

-nu cu tine am vorbit mai înainte?

-nu. aceea era cealaltă eu. cea care te înnebuneşte.

-şi tu ce faci? şi tu mă înnebuneşti?

-nu. eu îţi ţin de urât până îşi face efect medicamentul care ţi l-a dat.

-şi când îşi face efectul ce se va întâmpla?

-vei muri.

[un bărbat în halat alb intră]

-iar vorbeşte singur?

-da.

-i-ai dat medicamentul?

-i l-a dat cealaltă asistentă.

-uite. a adormit.

-nu. a murit.

ţi-am furat ziua de naştere

-ţi-am furat ziua de naştere.

-cum?! cum ai făcut asta?

-pur şi simplu.

-păi asta nu înseamnă că eu nu m-am mai născut ?

-ba da.

-şi ce sunt eu acum ?

-eşti doar o amintire.

-în mintea cui ?

-a mea.

-îţi mai aminteşti de mine ?

-da.

-de ce ?

-pentru că ţin la ţine, prostuţule...

-da ?

-ce naiv eşti...

Frig

Frig. Ninsoare. Zăpadă. Oameni indiferenţi.Toate m-au făcut să tremur. Am căzut. “Laşo! Ridicate!”. “Nu pot! Ajută-mă!”. Mi-am dat mâna. M-am ajutat să mă ridic. Aveam mâna rece de la zăpada călcată în picioare de papucii murdări. “Hai odată!”. “Acum vin!”. Nu vroiam să plec, dar m-am obligat să o iau din loc. Am pornit. Mă trăgeam de mână. “Rămai aici. Mă întorc imediat.”. Am aşteptat să mă întorc. Încă ningea. Un fulg s-a aşezat cuminte pe umărul meu. L-am privit şi am observat că încerca să îmi spună ceva. Mi-am lăsat capul într-o parte să ascult dar respiraţia mea caldă l-a topit. Am ieşit şi m-am văzut acolo jos. Mi s-a făcut milă de mine şi mi-am dat iar mâna. Aveam din nou mâna rece. “Haide acasă.” mi-am spus. M-am luat de mână şi am plecat.

nebunie part 2

-unde esti? iar ai plecat?

-da.

-de ce?

-ai clipit.

-daca inchid ochii o sa revi?

-nu.

-daca clipesc?

-nu.

-de ce?

-pentru ca ai clipit. ti-am spus sa nu clipesti si totusi ai clipit.

-esti rea.

-tu m-ai facut asa. cu mintea ta bolnava.

-eu?

-da. tu m-ai inventat.

-adica tu nu existi?

-ba da. doar tu m-ai inventat prostutule.

nebunie

-esti bine?

-da. sunt bine.

-atunci de ce plangi?

-mi-e dor.

-de ce?

-de zilele in care povesteam ore intregi pana cand unul din noi adormea. de obicei eu.

-dar si acum povestim de cateva ore...

-mda... dar mi-e dor sa povestim fata in fata.

-dar cum? eu te vad.

-eu nu.

-de ce?

-pentru ca nu pot vedea ceva ce nu exista.

-eu nu exist?

-nu.

-si atunci tu cu cine vorbesti?

-cu nimeni.

-esti nebuna.

-stiu. dar daca nu as fi tu nu ai avea cu cine sa vorbesti.

-de ce vorbesti cu mine?

-pentru ca sunt nebuna.

2012

-tu crezi ca vine sfarsitul lumii in 2012 ?

-este sfarsitul lumii in fiecare zi.

-cum ? adica noi murim in fiecare zi?

-de fiecare data cand adormim.

-si toata lumea stie?

-nu. doar eu.

-tu de unde sti?

-am pacalit-o intr-o zi.

-cum?
-nu pot sa spun. m-a blestemat.

-te-a blestemat ?
-da. daca iti spun vei fi si tu blestemata.

-spune-mi.

-nu vreau. nu vreau sa te chinui si tu.

-doare ?

-da. doare cel mai tare.

-dar ce iti face ?

-nu ma lasa sa am prieteni.

-dar eu iti sunt prietena.

-da. dar tu nu existi.

-nu exist ?

-nu. eu te-am inventat.

Souls can fly...

-sufletele pot zbura. am vazut eu unul ieri. zbura asa lin… raspandea miros de violete. mi-a spus ca merge sa se intalneasca cu alt suflet. de fata. o fata frumoasa.

-chiar crezi ?

-sper.

-de ce ti-e frica ?

-ca al meu se va opri unde nu trebuie. la cine nu trebuie...