miercuri, 29 septembrie 2010

part III: Amélie et Paul

După câteva ore în care a privit pe fereastră, Amelie scoate o revistă îndoită, cumpărată de la un chioşc din gară. Este veche de 3 luni. După primele pagini, se plictiseşte şi o pune în geantă. Mai are o oră şi 20 de minute până ajunge în Bucureşti de unde va lua alt tren. Alte câteva ore de privit pe fereastră şi de povestit cu oameni necunoscuţi. Alt tren. Altă lume. Aceleaşi gânduri. Al doilea tren o va duce până la Budapesta. De acolo va porni spre Bretagne cu TGV. Acolo o va aştepta el. Se vor revedea în sfârşit. A trecut atât de mult timp... Nu s-au văzut demult, dar totuşi speră că totul va fi la fel ca înainte.

Coboară din tren în Bretagne. Îl caută din priviri în mulţimea nerăbdătoare. Atunci vede o mână ridicată. Era el. Îmbrăcat cu nişte jeanşi decoloraţi , un tricou alb , o vestă neagra, iar în picioare avea tenişii lui Converse albaştrii.
Se îndreaptă cu paşi repezi spre el. Zâmbetul lui larg îi aminteşte de zielele însorite pe care obişnuiau să le petreacă împreună în grădina mare a casei. Paşii ei iuţi se transformă treptat într-o uşoară alergare. El deschide braţele ca pentru a îmbrăţişa un uriaş, dar mâinile lui cuprind doar trupul ei mic.
-Amelie! Bienvenue!
-Pierre! Merci!

luni, 20 septembrie 2010

part II: Amélie et Paul

Soarele îi încălzeşte faţă rotundă. Ceasul sună deja de mai bine de un minut. Se chinuie să îşi deschidă ochii, dar pare imposibil. Face un efort supraomenesc şi îi deschide. E oră 6:26 deja. Se ridica alene şi se îndreapta spre bucătărie târându-şi picioarele pe parchetul care încă mai păstra ceva din strălucirea de odinioară. Pune două felii de pâine în prăjitorul de pâine Philips şi se întoarce în cameră, unde se schimbă. După ce mănâncă, se încălţă cu papucii lui tociţi, îşi ia geanta şi porneşte spre şcoală. Ajuns în maşină porneşte radioul. Vocea pătrunzătoare a lui Tom Jones umple maşină.

She's a Lady. Whoa whoa whoa, she's a Lady
Talkin' about that little Lady, and the Lady is mine.


Era melodia ei preferată. A Ameliei. Se gândea din nou la ea. Nu ar fi trebuit să o lase să plece. Dar o iubea prea mult ca să nu îi facă pe plac. Dacă ăsta era visul ei, era gata să facă orice pentru a-l împlini.

Paul opreşte maşina în faţa cafenelei Starbucks de unde îşi cumpără o cafea neagră cu două cuburi de zahăr brun. Mirosul de cafea învăluie maşina. Ajuns la şcoală, intră în sala profesorală, ia catalogul clasei a IX-a D şi porneşte spre clasă. Pentru el este a 19-a primă zi de şcoală. Predă engleză la un liceu public, cu profesori blazaţi, demoralizaţi de un sistem mucegăit şi elevi împărţiţi în două mari grupe: cei care vin la şcoală pentru că vor şi cei care vin la şcoală pentru că "trebuie”. După prima oră, ajuns din nou în sala profesorală pune catalogul la loc, găseşte un scaun şi se aşează.

-Profesore! spune un bătrân pe jumătate chel. Ce mai face Amelie? E bine?

-Da. E bine. Cred... Apoi se ridică şi pleacă.

Afară a început să plouă. Nu contează. Îi place ploaia. Se urcă în maşină şi porneşte spre casă. Ajuns, începe să corecteze un teanc mic de teste iniţiale. La televizor rulează în surdină filmul preferat al Ameliei. Paul pune testele deoparte, apucă telefonul şi formează numărul ei. "Aţi accesat căsuţă vo...”

miercuri, 8 septembrie 2010

part I: Amélie et Paul

Drumul era lung şi obositor. Trenul se mişca anevoie prin căldura insuportabilă a lunii iulie. Guma pe care o mesteca Amélie de când pornise de acasă nu mai avea gust. Părea doar o bucată de plastic moale. Geamul era deschis, iar aerul pătrundea cu nesaţ în compartimentul trenului mult prea vechi pentru o distanţă atât de mare, dar scaunele murdare erau totuşi comode.

Pornise cu scopul de a experimenta lucruri noi. Dar mersul cu trenul nu era nou pentru ea. Mirosul vagonului îi inunda nările pentru a miia oară, dar ea însă nu se obişnuise cu el.

Era totuşi nou pentru ea să călătorească singură. Bineînţeles că Paul nu fusese de acord ca ea să plece atât de departe singură. Dar s-au certat de prea multe ori pe tema asta şi era mult prea obosit de la munca istovitoare ca să se mai împotrivească şi de data asta. Aşa că o conduse leneş la gară şi o sărută profund înainte de plecare.

-Ai grijă! îi spuse.

Normal că va avea, doar nu era prima dată când mergea cu trenul. Ştia ce are de făcut. Trenul a venit, iar ea s-a urcat vioaie. L-a sărutat încă o dată scurt de pe scările înalte ale trenului şi a dispărut după perdelele bej ale compartimentelor. A reapărut la următorul geam, apoi a deschis o uşă şi a intrat. De atunci nu mai auzise nimic de ea. Trebuia să ajungă demult.